Reghinul: Cremona României și viitorul lutieriei

Un oraș, o meserie, o pădure

Există orașe care poartă în ele o meserie ca pe o identitate. Cremona, în Italia, este sinonimă cu vioara de la Stradivari încoace. Mai puțin cunoscut în afara cercurilor specializate, Reghinul din inima Transilvaniei îndeplinește același rol pentru România și, în bună măsură, pentru întreaga Europă Centrală. Aici, în umbra Munților Gurghiului, se fabrică anual zeci de mii de instrumente cu coarde care ajung pe scenele de concert din Tokyo, New York și Berlin. Și totuși, cei care le fac se tem că după ei nu va mai rămâne nimeni.

Reputația Reghinului nu s-a construit pe întâmplare. Zona dispune de un avantaj natural rar: păduri seculare de arțar și molid, cele două esențe de lemn fără de care o vioară nu poate exista. Arțarul, dur și reflectant, formează spatele, coastele și gâtul instrumentului. Molidul, ușor și elastic, alcătuiește tabla de rezonanță, suprafața care transformă vibrația corzilor în sunet. Calitatea acustică a unui instrument depinde în mod direct de densitatea inelelor anuale ale lemnului, de umiditatea la care a crescut copacul și de modul în care a fost tăiat și uscat. Lemnul din Munții Gurghiului satisface aceste criterii cu o constanță pe care puțini furnizori din lume o pot egala.

Un lutier serios lasă lemnul să se usuce cel puțin cinci ani înainte de a-l folosi. O vioară de calitate înaltă cere aproximativ 300 de ore de muncă, distribuite pe parcursul unui an. Aceste cifre nu sunt detalii tehnice — ele definesc ritmul de viață al unui meseriaș care a ales să construiască instrumente, nu să le producă în serie.

1951: Primul an și primele 37 de viori

Istoria modernă a lutieriei din Reghin începe în 1951, când meșterul Roman Boianciuc întemeiază fabrica Hora, prima unitate de producție sistematică de instrumente muzicale din România. În primul an, el și cei patru colaboratori ai săi au fabricat 37 de viori. Numărul pare modest; contextul nu era. Era vorba de construirea de la zero a unei tradiții industriale într-un oraș care nu avusese până atunci o astfel de specializare formalizată, chiar dacă meșteșugul lemnului era adânc înrădăcinat în regiune.

Fabrica s-a extins rapid. În 1952 a început producția de mandoline, în 1953 de chitare. Până în 1980, Hora producea 99.000 de instrumente pe an. În 2019, cifra era de 60.000 — o scădere care reflectă mai puțin declinul meseriei și mai mult tranziția spre producția de calitate superioară, mai intensivă în muncă și mai valoroasă per instrument. Astăzi, conform datelor Eurostat, România este cel mai mare exportator de viori din Uniunea Europeană.

Această performanță are un singur centru: Reghinul.

Generația privată: Gliga, Bandila și atelier după atelier

Fabrica Hora a funcționat și ca școală. Generații de lutieri s-au format în atelierele ei, și-au perfecționat tehnica, apoi și-au deschis propriile afaceri după 1989. Vasile Gliga a terminat primele sale două viori în 1988, într-o cameră improvizată din apartamentul lui, când avea 29 de ani. Astăzi, Gliga este unul dintre cei mai cunoscuți producători de instrumente cu coarde din lume, cu distribuție internațională și o reputație consolidată pe piața instrumentelor de nivel intermediar și avansat. Bandila este un alt nume care urmează același traseu: de la Hora la independență, de la producție de stat la atelier familial.

Reghinul numără în prezent mai mulți producători de instrumente, de la fabrici cu sute de angajați până la meșteri individuali care finalizează câteva zeci de instrumente pe an. Această diversitate este una dintre particularitățile orașului: nu există un singur model de lucru, ci un ecosistem în care producția de volum și producția artizanală coexistă și se completează.

Cremona versus Reghin: o comparație onestă

Comparația cu Cremona revine constant în discuțiile despre Reghin, și nu este gratuită. Ambele orașe și-au construit identitatea în jurul aceluiași meșteșug. Ambele beneficiază de tradiții transmise din generație în generație și de un acces privilegiat la materie primă de calitate. Cremona a produs Stradivari, Guarneri și Amati — instrumente a căror valoare depășește astăzi un milion de dolari la licitațiile internaționale. Reghinul produce instrumente folosite de studenții conservatoarelor, de muzicienii profesioniști cu bugete medii și de orchestrele simfonice din piețe emergente.

Diferența nu este una de calitate absolută, ci de poziționare și de recunoaștere. Un lutier individual din Reghin care produce instrumente la comandă, cu lemn selectat personal și cu finisaje lucrate manual, produce un instrument comparabil calitativ cu ceea ce oferă atelierele de nivel mediu din Italia sau Germania — la un preț semnificativ mai mic. Piața internațională începe să observe acest lucru. Creșterea prețurilor instrumentelor antice și scăderea disponibilității lor împinge tot mai mulți muzicieni profesioniști spre instrumente contemporane de calitate, iar lutierii din Reghin sunt bine poziționați în acest segment.

Criza pe care puțini o discută

Meșteșugul din Reghin se confruntă cu o problemă structurală care nu apare în statistici, dar care apare în fiecare conversație cu lutierii locali: lipsa continuatorilor. Generația care susține în prezent nivelul calitativ al atelierelor s-a născut în cea mai mare parte în deceniul opt al secolului trecut. „După noi nu mai e nimeni", spun unii dintre ei — o afirmație care, chiar dacă este hiperbolicǎ, indică o tendință reală.

Aproximativ patru milioane de români au emigrat în ultimele decenii, iar tinerii din Reghin nu fac excepție. Meșteșugul lutieriei cere răbdare, ani de ucenicie și o rezistență la câștigul imediat pe care puțini tineri sunt dispuși să o investească atunci când alternativele — un loc de muncă în IT, în construcții în Europa de Vest sau în servicii — sunt mai ușor accesibile și mai rapid remuneratoare. Școlile de lutherie există, dar nu sunt suficiente pentru a compensa pierderea naturală prin pensionare a generației actuale de meșteri.

Această criză nu este unică Reghinului. Se regăsește în Cremona, în Mittenwald (Germania) și în orice alt centru de lutherie tradițională din lume. Dar în Reghin ea are o greutate suplimentară: dacă meșteșugul dispare, dispare și fundamentul pe care se bazează exportul românesc de instrumente muzicale.

Ce ar putea schimba traiectoria

Soluțiile discutate în cercurile de specialitate se articulează în jurul câtorva direcții. Prima este recunoașterea oficială a lutieriei din Reghin ca patrimoniu cultural imaterial — un statut care ar putea atrage finanțare europeană și ar consolida brandul internațional al orașului. A doua este educația: programe de ucenicie formalizate, parteneriate cu conservatoare și cu fabricanți de instrumente din alte țări, burse pentru tineri care aleg această cale. A treia este marketingul: Reghinul are o poveste valoroasă, dar prost comunicată în afara granițelor României. Muzicienii din Occident care cumpără instrumente românești nu știu de multe ori că provin din același oraș, nu au o imagine a tradiției din spatele lor.

Există și exemple care arată că schimbarea este posibilă. Jonaco Violins, Simon Musical Instruments și alți producători mai mici din Reghin investesc activ în prezența online, în comunicarea poveștii de brand și în relațiile directe cu muzicienii și profesorii de muzică din afara țării. Nu este suficient, dar este un început.

75 de ani și o întrebare deschisă

În 2026 se împlinesc 75 de ani de la prima vioară fabricată la Reghin. Este un moment care merită să fie marcat nu doar ca aniversare, ci ca ocazie de reflecție. Reghinul a construit în trei sferturi de secol ceva pe care puține orașe din lume îl pot revendica: o identitate construită pe un meșteșug pur, pe calitatea lemnului din pădurile locale și pe îndemânarea unor oameni care au ales să lucreze cu mâinile lor instrumente destinate să cânte.

Întrebarea care rămâne deschisă nu este dacă Reghinul a meritat titlul de Cremona a României. Merită, și dovezile sunt concrete. Întrebarea este dacă acest meșteșug va fi transmis mai departe sau va deveni, în câteva decenii, un subiect de muzeu. Răspunsul depinde în egală măsură de politici publice, de educație și de vizibilitatea internațională a ceea ce se face deja, cu discreție și precizie, în atelierele din această parte a Transilvaniei.